Doamna cu recenzia la cartea mea despre Ion
Topolog îmi reproşează apartenenţa la "literatura de anticipaţie",
faptul că aş avea nostalgii comuniste şi prietenia cu autorul respectiv. Îndreptăţită
este doar a treia aserţiune. Prin 1967, am scris o cărţulie împreună cu Ion
Topolog. Recenzenta crapă de trufie când aminteşte sarcastic această carte şi
în mod implicit tot ce am mai scris de-a lungul timpului. De ce, madam? Pe ce
te bazezi, atunci când îmi priveşti textele de sus, de foarte sus, fără să fi
citit tot ce am scris? Cumva pe propria inteligenţă? Hm... Mai bine te
străduiai, încercai să faci măcar o singură referire la calitatea discursului
critic şi nu te pierdeai în zadarnice detectări de şopârle politice şi
excomunicări lipsite de argumente. Asta se aştepta de la matale. Cât priveşte
tonul dumitale lătrător, unul de parvenită deghizată în boieroaică... Înţeleg, eşti predestinată pentru o carieră
de căţel păzitor al Elitei, de javră agasantă, dotată cu un bot plin de
dinţişori, vizibili atunci când latri la cei străini de grupul dumitale
literar. Un bot capabil şi de scâncete admirative, evident, atunci când vine
vorba de cei "aleşi". Frumos.
Dar nu aşa, coană, nu aşa se procedează. Într-o istorie literară, ai dreptul
să-l trimiţi pe un autor la masa din bucătăria literaturii, cu slugile, în timp
ce dumneata te lăfăi la masa de gală, în salon, împreună cu "aleşii". Asta fiindcă se presupune
că i-ai citit toate cărţile, iar dacă emiţi o asemenea sentinţă de declasare
literară, o faci pe barba dumitale. Când într-o recenzie te transformi într-un
istoric literar dur, pus pe sentinţe definitive, ceva nu este în regulă cu
profesionalismul dumitale.