miercuri, 16 aprilie 2008

Articole de ziar (2000-2007)


Introducere

Între 2000 şi 2007 am colaborat la cotidianul „Monitorul de Braşov” (devenit „Monitorul Expres”). Am publicat circa opt sute de texte, cele mai multe fiind comentarii politice. Rubrica respectivă s-a numit iniţial „Cronica mentalităţilor”, apoi „Mentalităţi”.
În aceste articolele încerc să „calculez” opiniile omului obişnuit, o străduinţă în bună măsură utopică. Omul obişnuit este un concept. În realitate, fiecare ins cu păreri reprezintă un anumit grup social. Există un grup distinct al oamenilor obişnuiţi? Probabil nu.
Aşa stând lucrurile, textele mele nu au rigoare ştiinţifică, fiind potrivite cu aşteptările unor cititori de ziar. Anumite observaţii empirice au totuşi o anumită patină de adevăr, ca să spun aşa. Stabilirea unei mentalităţi, adică a unui „nucleu identitar grupal”, (cf. http://www.romanothan.ro/romana/studii/concepte/ment.htm) este un obiectiv prea ambiţios pentru un autor de efemeride destinate unui cotidian. În schimb, jurnalistul poate să capteze intuitiv modul de-a vedea lucrurile al unui anumit grup social. În cazul de faţă, este vorba de un fel specific de raportare la evoluţiile politice, de fapt despre nişte analize de tip folcloric, în sensul că anumite motive predominante sunt folosite şi modificate. Probabil că grupul social reprezentat de subsemnatul este cel al telespectatorilor anonimi, interesaţi de ştirile şi comentariile referitoare la viaţa politică. Opiniile respectivilor coincid în bună măsură cu acelea ale jurnaliştilor. Cum se ştie, lectura preferată a jurnaliştilor este cea a ziarelor. Opiniile lor repede perisabile apar întotdeauna în legătură cu acelea ale confraţilor de la alte ziare. Situate undeva la mijlocul distanţei dintre consideraţiile politologilor şi flecăreala nu neapărat neavizată a omului de pe stradă, acestea încearcă să surprindă adevărurile zilei. Citite imediat după apariţia ziarului, comentariile pot fi interesante. În câteva ore însă ele sunt atinse de progerie, încep să îmbătrânească văzând cu ochii. Spre seară, devin de necitit, iar a doua zi sunt de-a dreptul perimate, dacă nu şi ridicole.
Există totuşi şi posibilitatea ca anumite articole de ziar să nu se uzeze moral atât de repede şi să poată fi citite cu oarecare interes la ani după scrierea şi publicarea lor. Se întâmplă aşa în câteva cazuri. Mai întâi, atunci când autorul reuşeşte să încadreze un eveniment oarecare într-o serie. Apoi, când face referire la nişte constante psihologice sau tipologice. În al treilea rând, când reuşeşte o scriitură cu anumite virtuţi literare. În acest ultim caz, începe să funcţioneze magia cuvântului bine scris, poetică sau retorică.
Am operat mai multe selecţii. Mai întâi, am eliminat textele de pură jurnalistică perisabilă. Destinul legitim al acestora este să fie uitate la câteva ore după apariţia lor. Am ales apoi fragmente ceva mai rezistente, în sensul celor de mai sus. În acest fel, respectivele texte s-au transformat în nişte disociaţii de idei. În fine, anumite articole considerate de mine eseuri valide au fost reproduse integral.
Textele nu sunt datate, fiind însă inserate după criteriul cronologic.

Reforma sentimentelor

Dacă România doreşte să fie primită în Europa, trebuie să-şi elasticizeze ideea de suveranitate, să delege anumite competenţe majore. De altfel, România se află deja într-o asemenea situaţie, având teoretic statutul de partener cu drepturi egale, dar în fapt pe cel de vasal al unui suzeran nespus de corect, care ştie mult mai bine ce trebuie făcut.
În aceste condiţii, sentimentul tradiţional al iubirii pentru patrie devine oarecum ambiguu, pierzându-şi dramatismul şi devenind un fel special de dragoste etno-folclorică.
Poţi iubi România, dar n-ai cum să iubeşti Uniunea Europeană (putând, desigur, s-o respecţi).
Patriotismul necondiţionat, fără concept (degradat de comunism, dar în curs de dizolvare efectivă abia astăzi) se mută pe terenurile de sport. Doar acolo se mai regăseşte, ce-i drept simbolic, ideea tradiţională de ţară.

Veselie disperată

Starurile diverselor posturi TV (în special ale celor comerciale) sunt bufonii. Aceştia sugerează derizoriul vieţii, le transmit privitorilor ideea că, la urma urmelor, nimic nu este prea serios pe lumea aceasta. Suntem cu toţii în aceeaşi oală, n-are rost să punem necazurile la inimă, să ne întristăm de-a binelea etc.
De ce este preferată această lume strălucitoare oferită de televiziune, unde totul pare posibil, iar toţi se distrează de mama focului? Felul de-a fi al românilor – iată răspunsul cel mai comod. Am ştiut întotdeauna să facem haz de necaz. Ba chiar prea mult haz, cunoscut fiind faptul că umorul se bazează pe o privire a propriei situaţii din afară, ca şi cum ar fi vorba despre altcineva.
O explicaţie probabil mai exactă porneşte de la următoarea definiţie celebră: “Umorul este politeţea disperării”. Privind astfel lucrurile, conchidem că mărirea progresivă a veseliei din lumea fictivă a televiziunii este însoţită de o sporire proporţională a disperării din lumea reală, cea a vieţii cotidiene.

Fecioara din Drăgăşani

Alegătorii nu admit utopia că un om providenţial poate să apară din senin. Bunul simţ le spune că în realitate nu există om lipsit de orice legătură cu vreun grup de interese. Numai dictatorii pot să pară un timp nişte arhangheli, veniţi la putere pentru a salva patria.

Rândunici şi ciori

În ultimii ani, românii au observat că rândunicile se împuţineză tot mai mult. Fenomenul a fost explicat prin folosirea insecticidelor în agricultură. În lipsa gâzelor zburătoare, rândunicile n-au mai avut ce vâna. O teorie mai recentă afirmă că rândunicile nu suportă undele radio ale telefoanelor mobile şi ca urmare se îndreaptă spre teritorii mai puţin tehnologizate. Orice-ar fi, elegantele zburătoare nu-şi prea mai fac cuiburi sub streşini şi nici nu mai închipuie portative muzicale din firele electrice.
Se duc în neant şi alte specii de animale ale Pămîntului. Câteva zeci în fiecare an, în ciuda acţiunilor simbolice şi a multelor congrese organizate de oameni buni şi ambiguu pragmatici. Plecarea definitivă a rândunicilor noastre înspre alte meleaguri, sau poate chiar înspre Lumea Cealaltă a Păsărilor, ne este poate cea mai înstristătoare. Asta fiindcă printre zburătoarele de la noi, rândunicile, mai mult decât oricare alte făpturi cu aripi, simbolizau nobleţea graţioasă şi binecuvântată.
Nu este vorba despre vreo atitudine “elitistă”. În faţa lui Dumnezeu, tupeista cioară şi vrabia cea trivială sunt egalele rândunicilor. Cu toate acestea, uitându-te la rândunici, mai bine zis la amintirea lor, la zborul lor miraculos de rapid şi elegant, la siluetele lor perfecte, la cuiburile lor construite cu migală în preajma oamenilor, te înseseninai, te fulgera simţământul că armonia lumii este posibilă, chiar reală.
Poate că erau predestinate să dispară. Erau prea sensibile şi prea îngăduitoare. Dacă vreun vrăbioi impertinent le ocupa cuibul, se retrăgeau fără nici-un gest de ripostă şi începeau să trudească la o altă casă pentru puii lor. Poate că nici nu erau făcute pentru o ţară poluată. N-aveau darul de-a se adapta la legea supravieţuirii cu orice preţ şi ţineau prea mult la modul lor decent şi curat de viaţă.
Gândul despre plecarea în trecut a rândunicilor noastre coincide - în această iarnă ciudată şi subtil ameninţătoare – cu manevrele ciorilor deasupra oraşului. Sute, mii de ciori croncănitoare, cu zbor dizgraţios, patrulează seara pe deasupra oraşului, înjurându-i pe oameni, blestemându-i, spunându-le că nu este departe vremea când vor avea de plătit preţ greu pentru vina de-a nu se fi născut ciori.
Ce legătură au toate acestea cu mentalităţile? Lesne de dedus. Ce parabolă mai potrivită ar putea fi găsită pentru tinerii ce-şi fac din părăsirea definitivă a României scopul vieţilor lor? Aceşti oameni energici, în plină forţă a tinereţii, suferă desigur din pricina altor poluări – în primul rând din cauza celei morale, cauză principală a sărăciei -, dar seamănă cu rândunicile printr-o anume fragilitate psihică. Refuză lupta, cedează, se transformă în “exilaţi”, deplâng de la distanţă starea de lucruri din România
Cât priveşte ciorile victorioase, care zboară agresiv printre murdarii norii ai tranziţiei, Dumnezeu, cu mila! Să sperăm că ne vor lăsa şi nouă, oamenilor obişnuiţi, câte ceva de la festinul lor.

O victorie cu cântec

Vocaţia politică este de sine stătătoare, nu are neapărat legătură cu abilităţile intelectuale tradiţionale şi nu poate fi simulată la nesfârşit. Preferinţa delegaţilor pentru Traian Băsescu a fost stimulată şi de un anume antiintelectualism latent, ce se manifestă adesea, nu numai în societatea românească. Probabil că Petre Roman i-a iritat, în cele din urmă, pe unii dintre colegii lui de partid, prin simpul fapt că le era mult superior prin cultură. Traian Băsescu, în schimb, omul popular, lipsit de ifosele unui intelectual, s-a dovedit un şef înnăscut.

Sufletul sau frigiderul?

Teoretic, nişte oameni civilizaţi şi raţionali pot interpreta perfect un scenariu al convieţuirii armonioase multietnice. Aceştia ar fi în stare să-şi refuze inflamările afective. Cu alte cuvinte, n-ar fi deloc pătimaşi. Întrebarea este însă de unde să-i iei pe aceşti oameni civilizaţi. Ei ţin deocamdată mai mult de domeniul utopiei.
Aşa stând lucrurile, este la mintea cocoşului că după o eventuală secesiune a Transilvaniei şi a Banatului, urmată de o intrare a acestora în orbita Ungariei, ar urma o lungă perioadă în care s-ar plăti poliţe, prin mijloace mai mult sau mai puţin elegante. Până când s-ar ajunge la o armonie etnică de tip elveţian în teritoriile foste române, ar curge destulă apă pe Olt. Românii ar fi nevoiţi să-şi ajusteze mult comportamentele şi mentalităţile. Ei ar avea de reînvăţat cum este să faci parte dintr-o etnie de rangul al doilea şi cum trebuie să procedezi pentru a te pune bine cu “stăpânii”, fie aceştia din urmă şi cei mai toleranţi oameni din lume. Înainte de a forma o Elveţie a Balcanilor, Transilvania şi Banatul ar fi mai întâi un spaţiu geopolitic experimental, unde s-ar retrăi ceva deja cunoscut de transilvănenii bătrâni. Ce-i drept, în Europa de azi ar fi exclusă o opresiune de tip austro-ungar. Ar începe să funcţioneze, în schimb, mecanisme de desnaţionalizare mult mai sofisticate, iar românii ar începe să trăiască viaţa dublă a unor exilaţi. Tentaţia îndestulării materiale s-ar lupta, în sufletele lor, cu nefericirea de a-şi fi pierdut rădăcinile. Frigiderele lor ar fi pline, probabil, dar jalea le-ar cuprinde sufletele. Poate că unii dintre ei, pentru care patria este mai degrabă o vorbă goală, s-ar transforma pe deplin în nişte roboţi satisfăcuţi, situaţi deasupra oricăror regrete şi nostalgii. Alţii, în schimb, ar suferi.

Doctrine de plastilină

Victor Eftimiu, cunoscut arghirofil, dar şi om de spirit, a scris următorul aforism: “Oportunism este un cuvânt inventat de cei slabi, pentru a-i denumi pe luptători.”
Câtă vreme nu transformăm analiza politică în pamflet justiţiar (adesea în mod ipocrit), nu-l putem condamna în mod automat pe un politician pentru că a sărit într-o altă barcă. De altfel, o asemenea întreprindere nici n-ar fi prea productivă, atunci când estimăm configuraţia politică reală. Contează ceea ce se întâmplă în realitatea instituţiilor şi a ţării, nu caracterul nu ştiu cui. Cazurile penale, la rândul lor, ies din discuţie, fiind de competenţa justiţiei.

Umbrela franceză

La câţiva ani o dată, un preşedinte francez ne vizitează, iar conducătorii României îşi declară suprema satisfacţie, devenind euforici. “Umbrela franceză” se deschide desupra guvernanţilor de la Bucureşti, încercând să-i ferească de ploile acide ale eşecului, oferindu-le un plus de credibilitate şi estompând marile probleme de politică internă rămase nerezolvate.

Satisfacţie pentru popor

Preşedintele face totul pentru ca omul obişnuit să se simtă cât mai bine, să uite pe cât posibil de sărăcie, corupţie, criminalitate şi altele de acest fel. Ceva asemănător realizează medicamentele euforizante, înveselitoare, cum ar veni. Acestea au darul minunat de-a alunga necazurile, stările depresive, preocupările obsesive pentru ziua de mâine.

Gestionarea indignării

Toţi cititorii de comentarii politice sunt nişte jurnalişti potenţiali. Mai ales pe Internet, putem citi analize politice semnate parcă de nişte profesionişti, dar provenind de la cititori obişnuiţi. Viaţa cotidiană arată, apoi, că există şi un folclor politic. Nu este nevoie să fii publicist, pentru a dovedi că înţelegi ceea ce se petrece în realitate pe scena politică a ţării. Ce-i drept, majoritatea comentatorilor ocazionali practică judecăţile de tip maniheist. Pentru ei, politicienii sunt ori ticăloşi, ori oameni cumsecade, cu iubire de popor. Destul de numeroşi sunt şi simplificatorii. Aceştia spun că toţi oamenii politici sunt nişte nemernici puşi pe furtişaguri. Totuşi, cum arătam, există şi anonimi care se străduiesc cu succes să înţeleagă şi să descrie ceea ce se petrece realmente în ţară. Oricare dintre ei, după un curs de jurnalistică, ar fi în măsură să publice comentarii valide.

Terorismul de catifea

Teroriştii de catifea nu deturnează avioane, nu aruncă grenade în cofetării, nu plasează recipiente cu gaze letale în staţii de metrou şi nici nu lansează germeni de antrax din avioane utilitare. În mod fundamental intoleranţi, ei îşi agresează semenii prin alte mijloace. Nu le pun vieţile în primejdie, dar încearcă să le vicieze modul de a gândi şi de a simţi.

Leul şi berbecul

În lumea de azi, democraţia de tip occidental întâmpină o oarecare rezistenţă. Un exemplu este cartea lui Samuel Huntington, din “A Clash of Civilizations” (“O ciocnire de civilizaţii”), apărut[ în 1995. “Ideile occidentale – individualismul, liberalismul, constituţionalismul, drepturile omului, egalitatea, libertatea, domnia legii, democraţia, economia de piaţă, separaţia dintre Biserică şi Stat – toate acestea, scrie autorul american, au adesea o prea mică rezonanţă în culturile musulmană, confucianistă, niponă, hinduistă, budistă şi chiar ortodoxă.” Ca urmare, afirmă Huntington, preluarea civilizaţiei materiale occidentale nu este în mod necesar însoţită de o sincronizare la nivelul mentalităţilor.
O variantă simplificată a aceastei optici le este familiară românilor. Dacă adoptăm pe deplin modul de viaţă consumist propus de occident, spun naţionaliştii de la noi, ne pierdem felul nostru de-a fi, devenim o remorcă docilă.
Cântărind cele două posibilităţi, constatăm că în România există o situaţie specială. Încercând s-o înţelegem, ne amintim un text clasic, unde este analizată relaţia dintre un leu şi victima lui. Berbecul, se afirmă acolo, ar trebui să se simtă perfect, din moment ce este sfâşiat de o fiară atât de frumoasă. Moartea lui are ceva de împlinire supremă. Din moment ce Dumnezeu l-a făcut spre a fi mâncat?! Alta ar fi situaţia, dacă pe berbec l-ar devora o haită de hiene.

Big Sister

Big Brother a devenit celebru după ce George Orwell l-a inventat în romanul “1984”. El este cel capabil să controleze şi să determine în amănunt vieţile semenilor săi.
Românii, specializaţi de secole în suportarea ironiilor istorice, au în aceste zile parte de o interesantă întâlnire cu un avatar al personajului orwellian. De această dată, surprise!, a apărut în prim-plan o femeie, baroana Emma Nicholson, raportor pentru România al Parlamentului European. Un personaj de tipul Big Sister, adică Sora (Mai) Mare.
Adesea bunăvoinţa occidentului faţă de România este aceea a unui tată foarte sever şi nu extrem de bine informat.

Un lux prea costisitor

Pentru indiferent cine ar guverna România de azi, renunţarea la colaborarea cu Biserica Ortodoxă ar fi un lux mult prea costisitor.
Biserica este instituţia cea mai agreată în sondajele de opinie, iar românii, cel puţin deocamdată, sunt un popor de sentimentali, pentru care Biserica înseamnă opţiune pură, total necondiţionată logic.
Deocamdată, Biserica Ortodoxă Română este infailibilă politic. Rămâne de văzut până când.

Mărunţişuri

Într-un film vechi, aflaţi într-un ambuteiaj, şoferii unor fiaturi se clacsonează între ei cu furie. Zgomotele sunt în mod evident echivalentele unor înjurături. Uitându-se la solizii mâncători de spaghete, atât de sincer supăraţi şi de imuni la stres, cinefilul de azi nu poate decât să suspine de invidie şi să-şi spună: Niciodată nu voi avea nervii atât de tari ca aceşti oameni. Clacsoanele auzite în Braşovul de azi mă scot din sărite. La fel, sirenele excesive ale ambulanţelor.

Intangibila instituţie

Biserica n-a schiţat nici cel mai mic gest anticomunist, atitudinea ei tolerantă deosebindu-se radical de cea intransigentă, manifestată, de pildă, de Biserica Catolică din Polonia. Ortodocşii practicanţi, dar şi mulţi alţi oameni obişnuiţi din România nu se supără pentru toate acestea. În plus, ei consideră scuzabilă lăcomia păcătoasă a unor preoţi. Ei văd în Biserică o instituţie cumva independentă de slujitorii ei.

Centauri lingvistici

În iunie 2000, am umblat pe străzile Chişinăului şi am auzit cum conversează trecătorii. Mi s-a întâmplat să cer o informaţie, iar respectiva persoană să nu înţeleagă decât rusa. Am discutat şi cu scriitori autohtoni, ba chiar mi-am făcut câţiva prieteni printre ei.
M-am străduit, în calitate de român, dar şi dintr-un reflex profesional, să înţeleg ce se petrece pe planul mentalităţilor în acest ţinut ciudat şi fascinant, al centaurilor lingvistici. Unul şi acelaşi trecător mi s-a arătat cam ostil fiindcă nu i-am vorbit ruseşte, dar peste un minut, după ce am pronunţat câteva propoziţii în rusă, şi-a regăsit dulcea lui română cu accent moldovenesc. Am discutat cu oameni, tineri şi bătrâni, cărora nu li s-a părut deloc anormal să-mi vorbească româneşte de la bun început. Am cunoscut un rus, Oleg, care vorbea perfect româneşte; acesta şi-a lăsat la o parte treburile, pentru a mă ajuta să găsesc un medic, seara. Mi s-a întâmplat şi să apelez la engleză, din snobism, rusa mea fiind suficientă pentru o comunicare simplă, atunci când o doamnă nespus de elegantă, ajunsă la o anumită vârstă, a refuzat net să scoată o vorbă românească.
În ceea ce-i priveşte pe scriitorii de limbă română din Republica Moldova, nu cred că lucrurile pot fi reduse într-un mod simplist. Dacă un scriitor nu este unionist fervent, înseamnă că trebuie cotat drept un nomenclaturist amator de privilegii? Răspunsul afirmativ ţine de retorica ieftină a indignării “sfinte”, în nici-un caz de dorinţa sinceră de-a înţelege ce se petrece în mod obiectiv dincolo de Prut.
Desigur, este foarte comod să te instalezi în postura celui desemnat de destin să pledeze patetic pentru limba română, privindu-i de sus pe românii vorbitori de limbă rusă din Chişinău. După 1989, aşa ceva s-a făcut în mii de articole apărute în presa noastră. Autorii acestora au urcat şi-au coborât plicticos de mult pe scara dintre mâhnirea mucenicului şi mânia arhanghelului.
Mai dificil este să ocoleşti retorica amărăciunii şi să constaţi câteva fapte. Primul este acela că Basarabia a devenit, spre neplăcerea sau indiferenţa noastră, Republica Moldova. O ţară cu problemele şi tribulaţiile ei politice (recent, forul legislativ din Chişinău a votat un nou statut al preşedintelui), un spaţiu locuit de oameni aflaţi sub influenţa a două culturi, unde căsătoriile interetnice sunt foarte numeroase, iar copiii rezultaţi din acestea declară că sunt “moldovani” (un adevăr, într-un fel, câtă vreme ei nu sunt nici români şi nici ruşi). Privind astfel lucrurile, constatăm că frecventarea simultană a celor două limbi nu este decât o consecinţă obiectivă. Vorbesc adolescenţii ruseşte pe stradă, deşi sunt (mai mult sau mai puţin) români? Cel cuprins de indignare “sfântă” vede aici o monstruozitate. Obiectiv privind lucrurile, constatăm că nu este chiar aşa. Unii adolescenţi de la noi vorbesc, tot pe stradă, engleza americană. Ce-i drept, Statele Unite nu ne-au anexat, dar esenţa fenomenului este întrucâtva aceeaşi. Ruşii din Republica Moldova îşi propagă în felul lor limba şi cultura, americanii o fac prin Internet, muzică pop-rock, filme etc. În lumea de azi, asemenea situaţii sunt foarte frecvente, iar filozofia politică a democraţiei nu le socoteşte abominabile. Frecventarea cotidiană a două limbi este ceva tot mai normal.
Desigur, temeiul istoric şi emoţional al ideii de stat român naţional şi unitar nu intră în discuţie. Cu toate acestea, unele fapte ne amintesc că în lumea de azi formulările clasice ale ideii naţionale încep, mai mult sau mai puţin discret, să devină vetuste.

Liderul Opoziţiei

Cu micile sale “crize” de dictator nesatisfăcut, împrumutând (când discret, când pe faţă) câte ceva din recuzita politică a liderului PRM, Traian Băsescu promite să devină un lider cu succes autentic. Cât priveşte corectitudinea principială a manierei sale politice, lucrurile urmează să fie discutate de moralişti.

Era nesiguranţei

A trecut mai mult de un deceniu de când sentimentul dominant al românilor este nesiguranţa materială, a zilei de mâine. O mare parte dintre români sunt apăsaţi de întrebarea dacă vor mai avea minimul necesar traiului în viitorul apropiat. Ca urmare, ei manifestă ceea ce sociologii numesc comportament de preocupare, adică o atitudine ezitantă, proprie depresivilor, potrivnică planurilor pe termen lung, favorabilă improvizaţiilor, neglijenţei, incorectitudinii. Sentimentul şi comportamentul de preocupare au darul de a fisura psihicul. Respectivii se transformă treptat în nişte suferinzi.
Acum, după evenimentele tragice din Statele Unite, nesiguranţă noastră se amplifică şi-şi găseşte locul în nesiguranţa întregii planete.

I. G. Duca despre Carol I

Spune I. G. Duca: ”Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent si de descurajare pripită sau cel putin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruinţă nezdruncinată, într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obisnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program si l-a urmărit întocmai”.
Românii de azi, după şederi mai lungi sau mai scurte în Germania, se întorc cu un sentiment de respect, situat deasupra eventualelor indispoziţii cauzate de felul “rece” de-a fi al germanilor. Unii dintre aceştia relatează, fără ironie, anecdota despre diferenţa dintre germani şi italieni. “Pe neamţ nu-l iubeşti, dar îl respecţi, pe italian îl iubeşti, dar nu-l respecţi.”

Stofă de dictator

Traian Băsescu este unul dintre cei mai simpatizaţi politicieni români din ultimul deceniu. Explicaţia ar fi stilul său politic cvasidictatorial şi, în special, alura sa de om hotărât, capabil să ia rapid decizii tranşante. Fostul căpitan de cursă lungă nu încalcă regulile democraţiei, dar lasă impresia că acestea sunt mult mai puţin rigide decât s-ar crede.

Despre eminescofobie

Nu cred că trebuie neapărat să căutăm în criticile şi batjocurile la adresa românilor şi a poetului lor iubit semnele unui complot geopolitic sau alte prăpăstii de acest gen. În definitiv, oricine poate să scrie ce doreşte. Poporul român şi opera lui Eminescu se pot apăra singure foarte bine. Ceea ce ar fi de reproşat rămâne însă aspectul inestetic al respectivelor diatribe şi ironii, prostul lor gust. Ceva iremediabil kitsch pluteşte deasupra acestor texte denigratoare, prin care “elita” îi învaţă pe români să trăiască şi să citească poezie.

Nobil sau burghez?

Este posibil ca fostul nostru monarh să uite trecutul apropiat şi să adopte postura politicianului maleabil. El ar renunţa astfel la mentalitatea nobiliară, în favoarea celei burgheze. Dacă va fi aşa, îl vom vedea în curând pe plaiurile mioritice, întinzându-i prietenos mâna preşedintelui Ion Iliescu. Ruina ideii de regalitate românească s-ar nărui astfel cu totul. Lăsându-şi imaginea în manualele de istorie, fostul rege ar deveni un cetăţean oarecare.

Manele

Ascultând manele, simţim o dată mai mult, într-un mod inedit, forţa mentalităţii ţigăneşti, impactul ei masiv în societatea româneşti de astăzi. Coabitarea româno-ţigănească devine tot mai profundă – iată mesajul esenţial al manelelor.

Adevăraţii vinovaţi

Este posibil ca omul de pe stradă, fără să consulte lucrări americane de politologie, folosindu-şi doar intuiţia, să ajungă la concluzia argumentabilă că românii sunt dirijaţi într-un mod inadecvat pe drumul integrării într-o civilizaţie de tip occidental, schimbarea din decembrie 1989 fiind în fapt de mare folos numai unei minorităţi.
Pe de altă parte, o analiză onestă nu duce deloc cu necesitate la concluzia că situaţia dezastruoasă de azi a României se datorează, în primul rând, felului de a fi al poporului român, aşa cum sugerează revista "22".

Hoţul suveran

Tot mai mulţi oameni nu mai respectă regulile jocului social, iar această stare de fapt a început să fie considerată aproape normală pentru România. Hoţii de toate felurile, mai ales dacă sunt oameni cu bani, scapă, pleacă în străinătate, sunt prea bolnavi pentru a sta la închisoare. Peisajul nostru social lasă impresia că libertatea individului, principala achiziţie a democraţiei, este utilă în special hoţilor şi celor care trişează legile. Prosperă clanurile, mafiile, grupurile suspecte.

Dineu

Dineul la care vor participa cei patru membri ai familiei regale române, va fi ceva semănător cu o masă prietenească, oferită de Fidel Castro lui Fulgencio Batista (dacă acesta din urmă ar mai fi în viaţă).

Armistiţiul pascal

Periodic, in societatea românească pare a se instala un armistiţiu providenţial, trimis de Dumnezeu. Precedentul a fost cu prilejul sfârşitiului de mileniu, când posturile de televiziune ne informau că foarte mulţi oameni bogaţi erau dispuşi să le cedeze nişte firimituri din bunurile lor defavorizaţilor de soartă, mai ales copiilor. În aceste zile, lucrurile se repetă, la scară mai mică. Se vor strânge ceva fonduri, iar bătrânii din azilurile sărăcăcioase şi copiii instituţionalizaţi vor primi nişte cadouri. Ni se va aminti tuturor că solidaritatea umană poate fi ceva mai mult decât o simplă alăturare de cuvinte.
Un fel de relaxare pasageră pare a se instala şi în viaţa politică. Criticile la adresa adversarilor de partid au o anumită surdină, iar posibilele alianţe bizare (de tipul PDSR, PRM, UDMR, în legătură cu bugetul de stat) sunt privite cu oarecare indulgenţă de “fioroşii” analişti politici. Alianţele conjuncturale exprimă interese politice foarte exacte şi prozaice, dar omul obişnuit îşi spune, amăgindu-se, că lăsarea la o parte a contradicţiilor ar putea fi un semn bun. Discuţiile purtate de politicieni şi jurnalişti la televizor, la rândul lor, sunt parcă mai puţin veninoase. În presa scrisă apar comentarii politice mai ponderate, aproape meditative, unde comentatorii înclină spre înţelegere şi scuzare.
Tâlhăriile, accidentele de circulaţie, crimele oribile sunt parcă mai puţine decât în alte săptămâni. Sau posturile de televiziune nu se mai grăbesc să le comenteze? S-au estompat, parcă, delictele cotidiene şi escrocheriile de mare anvergură, ţinând de înclinaţia românească spre confundarea comerţului cu înşelătoria. Aflăm despre curăţenii generale întreprinse prin pieţe de edili. O vagă atmosferă de bunăvoinţă şi bune intenţii pare a prinde contur.
Cine are înţelepciunea de a intra într-o biserică în aceste zile, inclusiv cel lipsit de fervoare religioasă, se va contamina poate de seninătate, uitând lupta dură pentru supravieţuire, nedreptăţile şi eşecurile. Mulţi o şi fac, simţind că ajutorul lui Dumnezeu este aproape tot ce le-a rămas, într-o lume unde nedreptatea şi corupţia au devenit monedă curentă. Iar cei prea siguri de ei înşişi pentru a medita în faţa lui Dumnezeu şi a-şi înfrânge trufia printr-o umilinţă, fie şi trecătoare, se vor uita la Animal Planet, înduioşându-se de infinita nevinovăţie a animalelor şi devenind, pentru o vreme măcar, mai buni şi mai iertători.
Armistiţiul pascal există poate doar în imaginaţii, iar legea nemiloasă a junglei româneşti nu încetează să funcţioneze, implacabil, chiar şi în aceste zile, când sacrul ar trebui să ne ridice deasupra mizeriilor nesfârşitie ale vieţii de zi cu zi. Suntem totuşi datori să sperăm. Poate că pacea socială, aducătoare de normalitate, nu este doar o vorbă potrivită altora, fără sens pentru noi. Poate că armistiţiul pascal o va naşte.

La mijloc

Avem motive să credem că ne aflăm undeva la mijloc, în materie de proiecte socio-existenţiale. Între consumismul american şi austeritatea scump plătită a chinezilor.

Raţia de speranţă

În preajma şi în timpul sărbătorilor de iarnă, câţiva copii bolnavi trăiesc miracolul unor sponsori dispuşi să le plătească tratamente costisitoare. Bătrânii din azilurile imunde sunt vizitaţi de oameni avuţi. Se fac cadouri, cele mai multe simbolice. Generoşii au apucat de mâner cuţitul vieţii. Primitorii - bolnavii, bătrânii şi săracii - l-au apucat de tăiş. Mărinimoşii sunt oameni de afaceri, politicieni, fotbalişti. Inimile acestora sunt încălzite, feţele lor de piatră, înmuiate. Pentru câteva zile, înainte de a-şi relua luptele lor dure, aceştia au devenit nişte sentimentali.

Iubitorii de intoleranţă

În condiţiile creşterii globale a agresivităţii, detectabilă şi la noi, poate că extremismul, cu măsurile sale de mână forte, vine în întâmpinarea unei aşteptări trăite de unii oameni mai puţin înclinaţi, prin felul lor de-a fi, spre soluţiile raţionale, bazate pe valorile democraţiei.
Este de presupus totuşi că în România preferinţa pentru soluţiile politice oferite de extremişti va scădea în următorii ani. Acest fenomen se va amplifica pe măsură ce populaţia legată sentimental de dictatura comunistă se va micşora din cauze naturale.

Anticorupţia este o vorbă goală

Fereşte-ne, Doamne, de vremuri interesante! Cam aşa ar suna, adaptat la ortodoxie şi la realităţile româneşti de azi, un proverb chinez.
La prima vedere, lucrurile par a sta tocmai pe dos. Cum adică, lucrurile şi întâmplările interesante sunt rele? Nu tocmai ele ne întreţin pofta de viaţă şi ne satisfac lăcomia de informaţie, atât de omenească? Într-adevăr, aşa pare a fi. Cu toate acestea, proverbul este înţelept. El sugerează că vremurile interesante este bine să se termine destul de repede, pentru a lăsa locul unor vremuri normale.

Eminescu şi hoţii

Profesorul Agavriloaiei, ginerele lui Ibrăileanu, puţin sau deloc cunoscut de către cei fără legături cu Filologia din Iaşi şi nu suficient de bătrâni, era un om destul de ciudat. Nu prea publica, iar antipatia lui pentru Gheorghe (aşa îl numea el) Călinescu devenise proverbială. Acest profesor avea iniţiative paradoxale. Astfel s-a făcut că la examenul scris de istoria literaturii române ne-a dat două subiecte, la alegere. Am optat pentru al doilea, "Legăturile lui Eminescu cu socialiştii" şi am scris: "Eminescu n-a avut legături cu socialiştii." Apoi am predat lucrarea şi am ieşit din sală. La proba orală, profesorul aproape că nu m-a lăsat să vorbesc, dovedindu-mi că era foarte satisfăcut de teza mea.
Mi-am amintit de curiosul episod în aceste zile, când aniversarea lui Eminescu are loc pe fondul unei înmulţiri vizibile a fraudelor şi hoţiilor de tot felul în România. Are cumva marele poet vreo legătură cu acest proces de transformare a hoţiei într-un fel de emblemă a tranziţiei? La prima vedere, nici una. Privind mai atent lucrurile însă constatăm că eminescianismul şi hoţia pot fi incluse în una şi aceeaşi serie de fenomene sociale. În ce fel?
Cultul marelui poet reprezintă maxima idealizare posibilă a românismului. Neatins vreme de multe decenii, acest cult a cunoscut în ultimii ani o serie de contestări, revoltătore la prima vedere. Voci importante ale culturii noastre au apreciat că transformarea festivistă a lui Eminescu în etalon absolut şi etern al spiritului românesc este ceva de domeniul trecutului comunist. Argumentele au fost interesante şi destul de plauzibile. Astfel, s-a apreciat că romantismul poetului are darul de-a transforma românismul în ceva de domeniul sublimului atemporal, fictiv, practic lipsit de legături cu realitatea. Mai simplu spus, declarându-l pe Eminescu emblemă a românismului, afirmi în mod implicit că românii sunt nişte oameni-îngeri, divin de puri, situaţi într-un ev imaginar al deplinei integrităţi morale. Continuarea este lesne de întrevăzut. Viziunea sublimă a poetului nu rezistă unei analize obiective şi, ca urmare, se cuvine a fi reaşezată în tărâmul literaturii, alături de alte universuri lirice.
Ce-i drept, asemenea speculaţii au darul de-a ne întrista oarecum. Ne-am obişnuit să vedem în Eminescu un geniu tutelar al României, iar în scrierile lui să găsim răspunsuri la indiferent ce întrebare. Cu toate acestea, la rece judecând lucrurile, ne vedem siliţi să le dăm o oarecare dreptate acestor cârtitori iconoclaşti.
Ajungem astfel la a doua parte a ecuaţiei. Anume la afirmaţiile unor detractori ai românismului şi ai românilor. Maestrul incontestabil al acestora este Emil Cioran, cel din "Schimbarea la faţă a României". Situaţi la antipodul eminescianismului, aceştia spun că românii sunt un popor de hoţi şi de leneşi. Sublimul se transformă astfel în derizoriu, iar cercul posibilităţilor este închis. Exagerarea în bine este completată prin exagerarea în rău. De prisos să spunem că nici acest mod de a vedea lucrurile nu corespunde realităţii.
Stabilind o serie de mentalităţi începută prin eminescianism şi sfârşită prin hoţia naţională, putem vorbi despre legăturile dintre Eminescu şi hoţii din România. "Morala" pare a fi următoarea. Idealizarea unui popor este la fel de mincinoasă şi de periculoasă ca şi denigrarea lui.

Globalizare cu piciorul

Cine nu prea pricepe ce înseamnă globalizare n-are decât să privească foarte atent turneul final al Cupei Mondiale. În aparenţă, este vorba despre un joc la fel de nevinovat precum o sticlă de Coca-Cola. În realitate, cei legaţi de fotbal încurajează globalizarea.
Fotbaliştii oferă supape pentru agresivitatea latentă a naturii umane. Organizarea colosalei competiţii sportive depune mărturie asupra geniului uman, iar întrecerea corectă între fotbalişti proveniţi din culturi foarte diferite între ele pare a dovedi că visul unei umanităţi prietenoase nu este utopic.
Cu toate acestea, sub lustrul şi grandoarea Cupei Mondiale se află şi realităţi mai prozaice. Apartenenţa etnică, aparent situată la baza competiţiei, s-a transformat în ceva formal. Practica naturalizării le oferă ţărilor bogate posibilitatea de a-şi cumpăra jucători de unde doresc. Jucătorii africani devin tot mai numeroşi în echipele europene. În aceste condiţii, orgoliul naţional al jucătorilor este mai degrabă o iluzie frumoasă. Mizele reale sunt altele şi ţin de faptul că fotbalul este o mare şi foarte profitabilă industrie. Marile corporaţii transnaţionale sunt adevăratele beneficiare ale competiţiei. Esenţa lucrurilor nu este una sentimentală, cum s-ar părea, ci una eminamente comercială.
Ce-i drept, există şi un beneficiu psihologic, rezervat săracilor de pretutindeni. Aceştia au la dispoziţie o lună de senzaţii tari, menite să le anestezieze frustrările.

Fotbal şi agresivitate

Se vorbeşte despre o mărire catastrofală a agresivităţii la nivel mondial. Dacă privim dincolo de jocul simpatiilor şi antipatiilor fotbalistice, observăm că pofta iraţională de conflict violent creşte pe zi ce trece. Industriaşii fotbalului ştiu că aşa stau lucrurile şi le oferă spectatorilor nişte surogate aproape perfecte de războaie. Maniera bărbătească (violentă) de joc este tot mai înteţită, cu trecerea anilor.
Consolarea moraliştilor este ideea că spectacolul fotbalistic ar putea fi un fel de tratament homeopatic pentru agresivitate.

Şovinism demodat

Într-o lume unde sentimentele sunt exilate în telenovele, şovinismul apare ca un dinozaur păstrat în viaţă printr-un truc genetic. Cu toate acestea, există încă mulţi oameni cu o filozofie politică bazată pe convingerea viscerală că unele etnii sunt mai bune decât altele.

“Coşmarul ţigănesc”

Titlul de mai sus (fără semnele citării) a fost inventat de presa franceză, în legătură cu invazia de infractori proveniţi din România. Întâmplător, marea majoritate a acestor oameni specializaţi în acţiuni ilegale şi foarte neplăcuţi la vedere este formată din ţigani. Respectivii sunt autori ai aşa-numitei “criminalităţi de vitrină”, comisă adică la vedere, nu într-ascuns. Mutată din Bucureşti la Paris, cerşetoria stradală trebuie că arată într-adevăr foarte rău. Nu este de mirare că francezii s-au scandalizat şi s-au declarat exasperaţi. Citindu-le frazele, aproape îţi vine să crezi că ar prefera nişte bandiţi în toată regula, numai ca aceştia, mon Dieu!, să nu miroasă atât de urât şi să nu le rănească simţul estetic cu prezenţa lor dezgustătoare.

Petrică şi Lupul

Preluăm titlul unui basm devenit celebru prin muzica lui Serghei Prokofiev, pentru a sugera interesanta relaţie politică dintre Petre Roman şi Traian Băsescu. Într-adevăr, ca în poveste, Traian Băsescu, gălăgiosul lider al PD, îl cam „persecută” pe Petre Roman, „emanatul” din decembrie 1989. Logica basmului ar cere ca, în cele din urmă, răul lup să fie pus cu botul pe labe, iar Petrică, băiatul fără frică, să învingă. Întrebarea este dacă realitatea se va decide să imite literatura, pentru a-i da încă o dată dreptate lui Oscar Wilde.